Ode To Salt
by Pablo Neruda
This salt
in the saltcellar
I once saw in the salt mines.
I know
you won’t
believe me,
but
it sings,
salt sings, the skin
of the salt mines
sings
with a mouth smothered
by the earth.
I shivered in those solitudes
when I heard
the voice of
the salt
in the desert.
Near Antofagasta
the nitrous
pampa
resounds:
a broken
voice,
a mournful
song.
In its caves
the salt moans, mountain
of buried light,
translucent cathedral,
crystal of the sea, oblivion
of the waves.
And then on every table
in the world,
salt,
we see your piquant
powder
sprinkling
vital light
upon
our food. Preserver
of the ancient
holds of ships,
discoverer
on
the high seas,
earliest
sailor
of the unknown, shifting
byways of the foam.
Dust of the sea, in you
the tongue receives a kiss
from ocean night:
taste imparts to every seasoned
dish your ocean essence;
the smallest,
miniature
wave from the saltcellar
reveals to us
more than domestic whiteness;
in it, we taste infinitude.
Odă sării
de Pablo Neruda
Această sare
din solniţă
era cândva într-o salină.
Ştiu
că nu vă vine
să credeţi,
ea cânta,
sarea cânta,
pereţi lucioşi
ai minei
cântau
cu un glas şoptit
în adâncul pământului.
Apoi, am început
să tremur
în singurătatea deşertului
când am auzit
cântecul sării
în pustie.
Lângă Antofagasta
pampasul
reverbera
vocea
spartă
a cântecului
de jale.
În măruntaiele pământului
sarea mormăie,
un munte
de lumină îngropată,
catedrală translucidă,
cristal marin,
valuri înmărmurite.
Pe oricare masă
din lume,
sarea,
pe care o vedem
pulbere picantă
presărând
lumină vitală
peste
merindele noastre.
Păstrătoarea
anticelor corăbii,
destăinuirea
pe vremea
fluxului
primului
navigator
neştiutei, surprinzătoarei
cărări prin ceaţă.
Pudra mării,
pe limba ta
un sărut
din noaptea oceanului:
gustul ei ne dăruieşte
esenţa ultramarină
fiecărei străchini,
cea mai firavă
adiere a solniţei
ne oferă
mai mult decât oricare
alt lucru imaculat din casă;
în ea, noi gustăm nemărginirea.
izbuc 2010